Category Archives: wooowww!

servicii

ikea, precum un cuptor cu microunde

știți senzația aceea bizară, când mâncarea abia scoasă din cuptorul cu microunde este rece, dar te și frige la limbă? o știți. o știm cu toții.

ei bine, la fel și cu ikea: un permanent duș scoțian. am cumpărat de la ei o bucătărie. pe de o parte, serviciul de montaj, absolut impecabil. pe de altă parte, serviciul post vânzare absolut varză. mi-au livrat două fronturi de ușa deteriorate. le-am returnat prin însăși cei care au livrat marfa. înlocuirea lor, însă, dezastru total: ikea nu știa de problema mea, firma de transport nu reușea să localizeze returul, toți îmi cereau copii după un proces verbal din care nu aveam niciun exemplar, și unii și alții voiau de la mine codul produselor returnate, ce mai, un talmeș balmeș demn de elvila anilor 90.

cu calm, multă diplomație și cu încă și mai multă ținere în frâu a unor nervi întinși, am rezolvat până la urmă problema. însă m-a costat 12 apeluri telefonice, 12 depănări ale poveștii către 12 persoane diferite, 12 verificări și răsverificări. plus un drum la magazin pe o căldură toridă.

ikea, degeaba aveți produse ok (căci ieftine nu sunt!!!!!!) dacă nu oferiți întreaga experiență de aceeași calitate.

părerea mea…

dacă am ajuns să îl citez pe văcăroiu, ori m-am prostit, ori am înnebunit. și cum sa nu te simți cvasi idiot, când asiști la circul pe care l-a văzut azi o țară întreagă în chiar parlamentul româniei. adicătelea niște nenea și niște tanti, majoritatea purtând pe frunte o foarte solidă pecete de “preorășenesc”, își demit propriul guvern.

cum care va să zică, majoritatea a început să facă treaba opoziței. și fiindcă i-a ieșit, nu cumva recunoaște, prin însăși aceasta falsă victorie, ca psd nu este capabil, de facto, să guverneze?

știu, dragnea nu trece nici măcar de primul test gratuit pe lumosity. însă mă gândesc că s-o găsi măcar un singur pesedist care sa-i explice că demiterea propriului guvern este un fel de dat cu stângu’-n dreptu’. și că, mai devreme sau mai târziu, o să doară. ceea ce îi dorim cu toții, dealtfel.

gambrinus

pentru mine și sanda, gambrinus a fost și va rămane de-a pururi o bere de suflet. de suflet, pentru că o asociem cu ceea ce este cel mai de preț în viața noastră. nu intru în detalii, căci nu este cazul. cert este că am îceput să bem gambrinus în 1994 și a tot fost pe lângă noi până acum câțiva ani, când noii proprietari ai fabricii au dat cu gambrinus de pământ. nu cunosc defel detaliile afacerii și, oricum, nu are niciun sens să dezgropăm morții.

cert este că ieri am intrat în magazinul mega image de pe ion ionescu de la brad să-mi cumpăr bere. iar la raionul cu bere, nu mică mi-a fost mirarea să vad sticle de 0,33l cu etichetă gambrinus. am întins tremurător mâna, am pus în coșul roșu șase sticle mici si strălucitoare și pe aci ți-e drumul. drumul către casă. acasă odată ajuns, am trântit sticlele in congelator și m-am așezat cu burta pe las fierbinți, care nu mai erau așa de fierbinți, ci doar călâi, pen’că acum rulează o serie mai veche. o reluare, cum se spunea pe vremea mea. în fine, reluare, ne reluare, celentano rămâne celentano, iar firicel, firicel. și cât am râs eu de glumițele unuia sau altuia, berica s-a răcit.

am deschis sticla cu emoție-n suflet, am dus-o la gură și am sorbit. iar atunci, în fix momentul în care lichidul mi-a alunecat pe gât, vraja s-a destrămat. băjeții care faceți gambrinus, gambrinus era o bere populară. pe lângă o bere premium, gambrinus-ul era precum cartoful (de la cofetărie) pe lângă amandină. se simțea diferența față una de fițe, însă gustul era placut, plin, berea aia era păstoasă, îți umplea gura, avea gust. acum, dupa atâția ani, ați lipit o eticheta populară pe o bere cu gust de tuborg, adică o bere seacă, aspră, excesiv de acidulată, subțire ca textură si fără farmecul bălții albe în zona livezii cu nuci.

eu zic că merită să mai bagați un ban și să mai trageți o dată. nu de alta, însă amatori de gambrinus sunt mulți. însă de gambrinus fără pretenții de tuborg. haideți, fraților, că se poate!

da, încă trăiesc

ori de câte ori mă întâlnesc cu oameni pe care nu i-am mai văzut de anul trecut, apare inevitabila întrebare: am văzut că nu mai ești pe facebook. ești ok?

fraților, a fi pe facebook nu este dovada existenței pulsului, după cum absența de pe facebook nu implică by default un certificat de deces.

da, am renuntat la facebook. pentru NICIUN alt motiv în afara aceluia că începuse să îmi mănânce prea mult din viață. unde mai puneți că, hater fiind, mă și consumam nervos, mai abitir decît se consumă Gianny când nu ințelege de ce doi ori doi dă la fel ca doi plus doi. mă consumam degeaba, căci în ciuda tutror haștagurilor din lumea, nu o să reușim în vecii vecilor să construim ceva durabil în căcatul ăsta de țară.

să revenim la oile noastre, așadar. da, sunt ok. cei care chiar vor sa aibă vești de la mine îmi pot scrie pe mail. dacă nu au adresa mea de mail, ce să zic? tough luck. înseamnă că nu îmi sunt destul de apropiați. dar găsesc un formular de contact pe pagina blog-ului, așa că nu mai panicați degeaba, da?

Sărut mâna, Doamnă!

nu înțeleg de ce a devenit rușinos să spui “sărut mâna” unei persoane de sex feminin în semn de salut sau în loc de “mulțumesc”.

nu este nimic înjositor în asta, însă a saluta o doamnă cu “bună”, fără nimic altceva în coadă, cum ar fi “ziua”, “seara” sau “dimineața”, este, după părerea mea, o acută lipsă de bună creștere, dar și un mod zgomotos de asumare a unei mârlănii structurale.

am zis!

eu nu tutuiesc. voi?

Fiică-mea are 22 de ani. Când mergem la cumpărături, deseori se întâmplă o chestie care mă scoate din sărite: vânzatoarele mi se adreseaza mie la pers. IIa plural, folosind pronumele de politețe “Dumneavoastră”, în timp ce Marei îi dau doar cu “TU ce mărime porți?”. Și nu este firesc, mai multe aspecte putând fi supuse discuției.

În primul rând, nu tutuiești o persoană necunoscută, indiferent de vârsta acesteia. Este o chestiune de bun simț. Respectul față de interlocutor nu este direct proporțional cu vârsta lui.

În al doilea rând, nu tutuiești o persoană de sex feminin fără ca aceasta să-ți fi permis în mod expres acest lucru. Punct. Aici nu e loc de tocmeală, iar dacă vorbim despre bărbați care se adresează unei femei, cu atât mai abitir.

În al treilea rând, însă nu mai puțin important, respectul față de interlocutor nu trebuie să fie direct proporțional cu poziția ierarhică a acestuia. Mă dezgustă bărbații care tutuiesc femeiea de serviciu, secretara sau cea mai tânără femeie din firmă, dar o dau cu “Dumneavoastră” imediat ce apare în peisaj contabila sefă.

Atenție mare: cele de mai sus se aplică și când vine vorba despre conversațiile între bărbați. Sigur, orientarea foarte pronunțată către realitatea limbii engleze, în care “Dumneavoastră” nu există, face ca mulți să se creadă îndrituiți a folosi în mod discreționar pronumele personal la persoana a 2a singular, TU. Însă, dragilor, englezii nu folosesc pronume de politețe pentru că în limba lor nu există așa ceva. As simple as that! Cu toate că și în cazul lor există posibilități de a-și exprima deferența față de un interlocutor mai în vârstă sau mai confortabil poziționat pe scara ierarhică.

Tot așa și în cazul vârstnicilor, care cred că numărul anilor le permite în mod automat să eludeze orice mod formal de exprimare a respectului față de tineri.

Ar fi bine să învățăm de la francezi, care folosesc o modalitate subtilă de a împăca capra și varza. Când un adult i se adreseaza unui copil/adolescent/tânăr care nu face parte din familia-i sau din cercul apropiat de prieteni, folosesc prenumele acestuia, urmat de pers. IIa pl. Spre exemplu: Dominique, vă rog sa răspundeți! Joli, n’est-il pas?

smartphone, smart owner?

Permiteți-mi să precizez din capul locului: niciuna din normele pe care încerc să le reîmprospătez aici nu are caracter absolut. Însă fiecare a fost validată de către societate după perioade mai scurte sau mai lungi de timp. Dintre convențiile peste care niciun om civilizat nu poate trece sunt cele legate de politețe: salutul, formulele specifice de adresare în funcție de interlocutor, respectarea intimității celui de lângă noi etc.

Alte convenții sunt mai recente și au legătură cu tehnologiile moderne care ne-au invadat viața, cele mai demne de a fi luate în considerare fiind mesageria electronică (email) si telefonul mobil.

Again, nu am pretenția de a deține adevarul absolut și nici nu spun ca orice regulă de politețe trebuie urmată de oricine, oricând și în orice situație. Spun doar că respectarea lor face diferența între un om civilizat și un mârlan. Iar lumea observă. Sigur, cine nu știe despre existența unei anumite norme de comportament nu poate fi acuzat că nu o respectă. Însă dacă o încalcă cu bună știință, atunci chiar că nu mai are vreo scuză.

Toată polologhia de mai sus doar pentru a aduce în discuție utilizarea telefonului mobil, fie el mai mult sau mai puțin deștept.

Telefonul mobil este considerat de unii un sine qua non, de alții o minunată unealtă de lucru. Eu, unul, consider că este un cvasi moft, o necesitate care ne-a fost indusă în funcție de nevoile comerciale ale unei industrii destul de dibace să creeze o necesitate pe care mai apoi să o satisfacă. Și țineți cont de faptul că vă vorbește unul ce a lucrat aproape 10 ani la Orange Romania.

Așadar, dragii mei, este alegerea fiecăruia din noi cum, când și în ce condiții folosim telefonul mobil. Cert este faptul ca utilizarea lui ar trebui (nu dețin adevărul absolut, vă amintiți, nu?) să se supună unor reguli care sunt, până la urmă, unele de bun simț.

Mai întâi, vorbim de partea fenomenală a problemei:
1. nu alegeți o sonerie stridentă și
2. nu o reglați la cel mai înalt volum posibil. Dacă aveți probleme cu auzul, există vibrațiile. Nu trebuie să puneți creierii celorlalți pe papiote doar pentru că doriți să nu ratați un apel de la mama sau din partea lui iubi.
3. evitați să alegeți drept sonerie fișiere audio vocale ce redau fraze mai mult sau mai puțin îndoielnice intelectual. Este o lipsă totală de eleganță (ca să folosesc un eufemism) să auzi “stăpâne, te sună un câne..”, iar la capătul celălalt al firului sa fie, așa cum ar fi de așteptat, o ființă umană.

Apoi, utilizarea în funcție de împrejurări:
1. La birou, în timpul unei întâlniri, telefonul nu are ce căuta. Punct. Nici măcar pe modul silent. Se presupune că pe parcursul ședinței se vor discuta chestiuni importante, care ne reclamă în întreaga atenție. Nu contează că sunteți șef sau nu. Este, până la urmă, un semn de respect față de ceilalți.
2. În timpul unei mese la restaurant, așișderea, telefonul mobil nu trebuie să existe pe masă. El trebuie să stea în geantă, pus pe silent. La fel ca într-o vizită la prieteni sau la rude.

Sigur, există excepții, folosirea telefonului putând fi nuanțată în funcție de context. Dacă sunteți absolut convins că în timpul unei întâlniri, fie ea privată sau de afaceri, urmează să primiți un apel telefonic vital, atunci, da, păstrați-l lângă Dumneavoastră. Sau dacă aveți departe o persoana dragă și cu mari probleme de sănătate, de a cărei supraviețuire poate depinde de intervenția Dumneavoastră.

În orice alt caz, situat în afara sferelor sus menționate, existența telefonului lângă noi în prezența unor terți nu face decât să transmită un mesaj negativ, și anume acela că nu punem deloc preț pe relația cu aceștia sau că cele discutate nu sunt de interes major pentru noi. Iar aceasta nu se mai numește lipsă de eleganță, ci mârlănie de-a dreptul.

Și mai este ceva despre care nu vorbește nimeni: câți dintre noi au ratat un contract de sute de mii de euro pentru că nu au răspuns la telefon imediat ce acesta a început să țârâie? M-am limitat la sute de mii de euro pentru că cei care semneaza contracte de milioane nu răspund ei înșiși la telefon. Au angajați care se ocupă de corvoada aceasta.