Posted on

Grecia – ultima zi

Mâine plecăm. A fost al patrulea sejur în acest hotel. Ne-am simțit de fiecare dată atât de bine aici, totul este atât de curat și de frumos, încât de ce am fi schimbat? Problemă este că nu stai doar în hotel, singur cuc. Trebuie să mai și ieși, să te invârți pe o străduță, alea, alea. Iar aici este buba. Hanioti este un sătuc mic, mic de tot. Îl stiu deja pe de rost. Îl știm pe de rost. Cu mare parere de rău, dar cred că vacanța care se încheie mâine va fi si ultima aici. Totul este frumos, plajele sunt splendide, iar despre mare ce să mai spun? O adevărată piscină în aer liber cât vezi cu ochii. Dar de patru ori, ajunge!

Renaissance Hotel Resort, Hanioti, 2019

O să îmi lipsească porțiile imense de la Pharos, restaurantul pescăresc pentru care am tot revenit aici, o să-mi lipsească divina cafea grecească de la hotel. Dar asta este, mai sunt si alte locuri de văzut pe lumea asta.

Revin cu fotografii de îndată ce ajung acasă.

Posted on

Lumina de Balta Albă

Lumina de Balta Albă a începutului anilor 70 m-a făcut să urăsc lumina puternică și albă.

După ce ne-au demolat casa de pe strada Theodor Speranția, ne-am mutat la bloc. Aleea Fetești, blocul F10. Cartierul abia ce fusese terminat. Totul era beton, totul era tras la ață. Cu greu puteai găsi un fir de verdeață pe aleile dintre blocuri, mai puțin în celebrul parc numit de cei ai locului Livada cu Nuci, în fața școlii generale nr.149, unde am început să scriu și să citesc.

Ne jucăm printre puținele mașini și în fața scării, astfel încât să fim întotdeauna în raza vizuală a bunicilor, bunici care, acum îmi dau seama, trăiau tragedia strămutării de la curte în cutiile de beton gri și cu un pregnant aer industrial.

Vara era cel mai rău, căci nu tu umbră, deci nu tu răcoare. Iar verile de atunci nu erau mult mai răcoroase decât cele de acum. Cum ieșeai din bloc, te întâmpina peisajul dezolant al unor paralelipipede triste, dogorând în căldura soarelui. Totul era ca într-o fotografie alb negru. Poate frumos intr-un album foto, însă teribil de trist. Eram copil, nu aveam niciun termen de comparație, dar și așa, tot ce mă înconjura îmi părea trist, mort.

De atunci nu mai suport lumina puternică. De atunci nu mai suport căldura și senzația că sunt un mic burete ambulant. Lumea îmi spune frate, ești nebun? Cum să nu-ți placă în Grecia? Ba imi place Grecia, frate, dar imi place Grecia de după asfințit.

Posted on

Balaur de foc

Pun pariu cu oricine că dacă trăia în Hanioti și nu la Arles, pe Van Gogh tot l-ar fi înnebunit lumina asta albă, tăioasă și topitoare, iar urechea-i dreaptă tot soarta aia sângerândă ar fi avut.

Posted on

O canapea

Așa cum spunea șefu’ la băieții veseli, adică nenea Freud, uneori o canapea este DOAR o canapea.

Alteori, nu!

Canapeaua este nouă, iar parchetul pe care șade are cincizeci de ani și o singură rașchetare la activ. L-am lăsat în culorile dobândite peste ani pentru a nu-i ascunde vârsta.

Când mergi pe el, scârțâie și geme precum o slujnică sub povara țăvilor cu musaca cărate cu obidă de la bucătărie spre sufragerie, dar își face treaba.

Posted on

Grecia – ziua 2

Primul lucru pe care îl remarc, este faptul că toți chelnerii din Hanioti sunt greci, și nu români sau de alte naționalități, așa cum se întâmpla in urmă cu zece ani sau mai mult. Criza le-a băgat puțin mințile în cap și acceptă acum joburi care înainte erau câh puah pentru ei. Însă damfurile în cap tot le-au rămas. Te privesc de sus, greu le smulgi un parakalo după un ef haristo politicos și spus cu zâmbetul pe buze. A propos de zâmbet… nici nu se pune problema. Sunt băieții de o seriozitate care frizează proasta creștere. Dar, in fine, noroc cu caracatița și calamarul, noroc cu Retsina și tzatziki-ul, care, ele, sunt la fel de gustoase ca întotdeauna.

Gata, de la anul, Portugalia, frate! Prea mult souvlaki strică…

Posted on

Grecia

După o pauză de câțiva ani, Grecia din nou. Același sat, același hotel. Pentru că nu ne plac surprizele, dar mai ales pentru un extraordinar restaurant de pește și fructe de mare.

Nu mai este la fel de cald precum în Iulie sau August, este mult mai gol decât vara, căci a început școala cam peste tot in Europa și pentru că apa este la fel de calda și curată ca întotdeauna. Așadar, de ce sa ne refuzăm aceasta plăcere!

Totuși, ceva este diferit: este prima noastră vacanța la malul mării fără Mara din 1994 încoace … Senzația este bizară. Plăcută, dar și încărcată de nostalgie in același timp.

Posted on

abjecție

mi se pare necesar să îți cunoști adversarii de gândire. de aceea, mai poposesc uneori pe blogurile unor personaje de tristă amintire, recte (sic!) adrian năstase și ion iliescu. nu des, dar mai poposesc. doar pentru a vedea cum pervertește puterea gândirea omului.

eram acum câteva minute pe blogul lui iliescu (btw, este in top 100 bloguri românești, chestie care spune multe despre sănătatea mintală a poporului ăsta, căci nu pot crede că il frecventează doar cei ca mine…) și am dat peste un articol care m-a facut să mă bucur ca am metoclopramid în sertarul cu medicamente.

pentru cei care au nevoie din când în când de o mică doză de abjecție intelectuală, îi invit să citească asta: https://ioniliescu.wordpress.com/2018/04/13/comunicat-de-presa-2/

au trecut aproape de treizeci de ani de la loviluția pe care ipchimenul a scăpat-o de sub control, aproape tot treizeci de ani de la fenomenul piața revoluției, iar băiatul ăsta nu poate gândi altfel decât în termeni de revoluționar/contra revoluționar. cred că face eforturi majore pentru a-și depăși condiția, însă nu te poți lupta cu natura. el așa a fost crescut, așa a fost condiționat să gândească, iar a-i cere să vadă lucrurile din altă perspectivă ar însemna să-l obligi să își revizuiască întreg sistemul axiologic.

lectură plăcută!

Posted on

posibile metastaze

sunt impresionat de puzderia de analiști politici care a invadat România de câțiva ani încoace. tineri sau mai în vârsta, toți își varsă părerile pe sticlă sau hârtie, de parcă ar fi deținătorii adevărului absolut.

ăi de stânga jură pe madam Dăncilă, ăi de dreapta pe Barna. doar alb și negru, fără nunațe de gri.

una dintre părerile care circulă cu din ce în ce mai multă forță se referă la destrămarea PSD-ului, ca un eveniment fericit care ar putea blagoslovi România. eu nu sunt de această părere, chiar dacă disprețuiesc din toată inima acest partid și pe cei care, de-a lungul anilor, l-au condus. dezastrul în care se află acum țara se datorează în proporție de cel puțin șaizeci la sută mafiei jegoase, agramate si rău mirositoare pe care această adunătură de neispraviți a reușit să o creeze, bătându-și joc de buna credință a oamenilor simpli pe care se laudă că îi reprezintă.

însă dispariția de pe scena politică actuală a PSD ar împrăștia metastaze în toate partidele, pentru simplul motiv că reprezentanții PSD sunt precum celulele canceroase. nu se vor resemna, ci vor pătrunde în alte partide, care, cu timpul, ar începe să pută la fel de rău ca FSN-ul iliescian, curul de la care a început să putrezească România. la fel ca celulele caneroase, oamenii (sic!) aceștia ar reuși să invadeze organismele gazdă și le vor aduce moartea.

PSD-ul trebuie să rămână PSD. o tumoră malignă adânc înfiptă in carnea României. dar mai bine o tumoră malignă pe care o poți supraveghea și ține sub control, decât niște metastaze a căror proliferare nu poate fi oprită și care are un singur deznodământ. pieirea.