Trecem pe lângă oameni și nu-i vedem. Trecem prin vremuri și suntem spectatori neatenți. Trecem pe străzi și nu știm unde suntem. Aceeptăm spuse fără să gândim.
Am o mică mare nedumerire: de ce ard și sunt chinuiți păcătoșii în Iad? Este un nonsens. Atâta vreme cât trăiești în spiritul și litera Necuratului, deci îi faci pe plac, de ce te-ar întâmpina cu ură și durere? Eu cred ca Iadul este un loc de desfătare și răsfaț pentru păcătoși, nu unul de chin și jale, așa cum încearcă popii să ne bage în cap.
Dacă toată chestia asta cu religia ar avea câtuși de puțin sens, păcătoșii ar trebui sa ardă in Rai, nu sa le fie închise ușile acestuia. Cred că Dracul este o gazdă bună și primitoare pentru păcătoși.
Cuvintele au această fascintantă particularitate, față de cifre, de a putea fi modelate dupa dorința celui care le folosește si le agregă, în idei menite să apere, să justifice sau sa înfiereze o cauza sau alta.
Dincolo de orice argumente pro sau contra publicității emag si a implicarii lui Mihai Sora în aceasta, cred că există un amănunt semnificativ care nu poate trecut cu vederea: la varsta de 30 de ani (1946), vârstă pe care Mihai Sora o aminteste explicit in videoclip la persoana întâi singular, acesta se afla in Franța. Nu discut aici motivele prezenței sale in Franta. Nu sunt relevante. Cert este că în fața lui Mihai Sora, la 30 ani ani, nu a fost ridicată nicio cortina. Dânsul era de cealalta parte a ei. Astfel încât autovictimizarea este, din punct de vedere moral, o minciună. Știu, o sa-mi spuneți că acea cortina a provocat suferințe de ambele părți pe care le despărțea. În consecință, inclusiv Domnului Șora. Însă Domnia Sa a ales de bunăvoie să o traverseze, să facă drum întors spre iad…
Dincolo de toate acestea, un alt aspect este foarte trist în povestea noastră: cum de s-a lăsat convins să își asocieze imaginea cu un magazin online, fie acesta cel mai mare din sud-estul Europei? Aș fi înțeles să facă reclamă unei librarii sau editurii Humanitas, bunăoară. însă lui emag? c’mom, man…
scriu pe grabă, căci în 20 de minute intru într-o întâlnire. dar nu mă pot abține să nu vă aduc un zâmbet pe buze. este simplu. intrați pe google.com si cautati proasta României.
Nu vi s-a întâmplat să visați că vorbiți cu cineva și că acel om vă întinde mâna sau ceva de genul acesta, iar voi vă treziți din somn, și cu toate că știți că acel om nu există, îi întindeți, totuși, mâna înapoi?
Eu am pățit asta noaptea trecută, de am râs ca prostul singur în pat, de cred că s-au speriat vecinii.
Răbdare și tutun… Nu știu de unde vine vorba asta, pentru că pe mine niciodată nu m-a liniștit o țigare. Îmi place să fumez, ador gustul, mirosul, culoarea tutunului. Nu am fumat niciodată țigări light, pentru că nu au niciun fason. Frate, ori fumezi, ori nu fumezi… Eu am fumat. Mai bine zis, fumez de 36 ani, de cand aveam aproape 16 ani.
Povestea de dragoste cu otrava asta a început în noaptea din 24 spre 25 decembrie 1983. Era frig, iar ai mei, plecați de acasă, au uitat pe măsuța de toaletă din dormitorul lor un pachet de Salem. Mentolate.
Cum începusem deja liceul de mai bine de două luni, iar cei mai cool colegi ai mei fumau, începusem și eu să cochetez cu ideea. Mai ales că omul care îmi fusese cel mai drag până la acea vreme, bunicul din partea mamei, era un fumător înrăit. De la fumat i s-a și tras până la urmă, căci a crăpat, cu țigarea în gură, de un ditamai cancerul pulmonar.
Să revenim. Așadar, vine seara lui 24 decembrie, terminăm de împodobit bradul, bunică-mea și soră-mea se duc la culcare. Eu mă strecor tiptil în dormitorul alor mei, iau un Salem din pachetul desfăcut, îl bag în buzunarul pijamalei (da, încă purtam pijama…) și plec spre baie. Deschid geamul, ma aplec jumătate afară, pe un întuneric de-ți băgai degetele-n ochi și un ger de-ti crăpau ochii-n cap. Aprind chibritul, chibritul aprinde țigarea și trag primul fum.
Puffffffff! Uauuuuuuuuu!!!! Precum Prooust cu prajturica lui, tot așa eu nu voi uita niciodată acel prim fum. Nu-i voi uita nici gustul, nici miroul, nici textura filtrului, nimic din toate acestea nu voi uita. Mai presus de toate, însă, nu o să uit falsa senzație că, brusc, mi-au mai crescut trei perechi de coaie, ca umerii mi s-au lățit cu 20 de centimetri și că vocea-mi începuse să sune ca cea a lui Ilarion Ciobanu. Efectul era de asteptat, căci ce poate împinge un adolescent să fumeze, dacă nu dorința de a se da mare, de a avea impresia că intră în tagma bărbaților maturi. Ceea ce nu știe, la vârsta aia, este că în realitate intră în lumea probabililor canceroși.
M-am spălat pe dinți după acea prima țigare, de mi-am dat sângele pe gingii. Însă bunică-mea nu avea miros, iar Oana , sora mea mai mică, nu cred că a mirosit nimic. Nici la propriu, nici la figurat. Deci, nicio problemă pe partea asta. Oricum, le-am spus alor mei că fumez cu mult înainte ca ei sa bănuie ceva, ceea ce, la acea vreme, era o chestie cu care puțini pulifrici de 15 ani se puteau lăuda. Colegii de liceu mă avertizau nervoși george, vezi că vine directoarea și te vede cu țigarea în mână pe strada… la care eu, nonșalant mișule, băi, la mine știe TATA că fumez, așa că mă doare fix în cur că mă vede directoarea sau Sfântul Gheorghe…
Toate astea pentru a spune că nimic nu este veșnic pe lumea asta. Îmi doresc ca cele două Camel fără filtru din poza de mai jos să fie ultimele. Nu am ales nici ziua de întâi a lunii, nici prima zi din an, nici ziua mea, nici vreo alta dată cu semnificație aparte. Nu. Am terminat cartușul de Camel cumpărat pe aeroport la Salonic, gata. Sigur, nu voi spune hop până nu sar pârleazul. Drept pentru care nu mă laud că m-am lăsat de fumat. Nu. Spun doar că azi nu mi-am mai cumpărat țigări. Și că nu-mi voi cumpăra nici mâine. Și nici poimâine…
Mi-am jurat ca nu mai postez clipuri de pe youtube. Never ever. Insa iata ca trebuie sa-mi incalc promisiunea. Am dat peste clipul acesta cautandu-i pe cei de la fara zahar, chestie care confirma zicala despre caile Domnului.
Nu ca as fi eu o mare referinta cand vine vorba despre cine inseamna ceva in muzica, insa chiar nu stiam de talentul lui Hugh Laurie. Stiam de Woody Allen, de Charlie Chaplin si de cativa altii, insa despre Dr. House habar nu aveam ca le are pe astea cu portativele.
Nu va spun mai multe. O pereche de casti sau niste boxe corecte si un sigle malt la temperatura camerei ar trebui sa fie suficiente.
Ca (presupun) orice om cu blog, am google Analytics. Printre altele, îți arată cine se mai chiombeste la tâmpeniile pe care le debitezi pe net. In fine, nu chiar cine, ci de pe unde. Și am tot văzut ca bagă cineva capul la mine de pe www.culte.ro
Hai să întorc favoru’ la om, zic, că așa e politicos. Este un site guvernamental, serios și plictisitor, așa cum se cuvine din partea unor oameni care se ocupa in principal cu morții și cu niște personaje de poveste.
Navigând pe site, am aflat ca in România sunt recunoscute 18 culte. Din care, țineți-vă bine in strană, 16 sunt găști creștine. Adică băieți care cred cu toții in același Dumnezeu, dar care nu s-au hotărât care are povestea mai frumoasa. Cele doua culte rămase sunt cel musulman si cel mozaic.
Hai, ca la evrei mai sunt și acolo niscaiva probleme interne, dar ăștilalții, frate, dintr-o singura bucata. Bravo, habibi! De aia o sa ajungem sa va mâncam din palma, iar porcul va deveni marfa de contrabanda. Din vina noastră. Ca ne mâncam de cur unii pe alții.
Ar fi trebuit sa rezolv o problema extrem de simpla cu ajutorul cuiva de la Orange Romania. Doar ca nu s-a putut. Este atat de complicat sa fii client Orange, incat abia astept sa se termine perioada contractuala, sa pot pleca fugind la Vodafone.
Dupa ce mi-am exprimat telefonic nemultumirea, intr-un mod extrem de elegant dealtfel, nu mica mi-a fost mirarea sa gasesc pe mail un customer satisfaction survey. Am tras aer in piept, mi-am amintit de perioada mea de hatereala de pe facebook, si l-am completat si pe asta. La final, am fost gratulat cu mesajul de mai jos. Stiu ca nu se vede bine, dar sunteti deja obisnuiti cu formularile astea de toata jena, in care cineva iti spune in termeni foarte diplomatici ca il doare in cur de tine 🙂
Hai sa vedem daca parerea mea chiar conteaza… Va tin la curent! (de parca v-ar pasa anyway!)
Al doilea sfat, continuarea
postarii
mele de ieri, este unul simplu si, iarasi, de bun simt : nu incercati
sa ii invatati TOTUL pana implinesc zece ani. Este imposibil. Asta una la mana.
Doi la mana, vi-i indepartati.
Aceleasi personaje ca ieri. Tatal, un tip cu sertarase. Citit. Emotii, zero. Daca inchizi ochii in timp ce vorbeste cu fii-su, parca asculti teleenciclopedia. Si ma indoiesc ca este ceva natural la el, pentru ca a fost crescut intr-o casa de oameni normali. Dar a invatat asta la cacaturile alea de cursuri de parenting la care a participat, in timp ce ala mic era lasat cu zilele pe la bunici…
Ca sa dau un exemplu concret : daca ala mic se loveste la genunchi sa zicem, incepe o predica de treisutepatruzecimilioane cuvinte, pornind de la anatomia genunchiului si pana la efectele adverse ale antiinflamatoarelor care ar putea alina o eventuala durere a acestei articulatii. Totul trecand prin analiza morfologica a cuvantului in sine, etimologia sa, dar si conotatiile posibile ale numitului substantiv. Evident, nu il acuz pe cumnata-miu de rea credinta, departe de mine intentia, insa ma intreg daca isi da seama de inutilitatea demersului. Vine teroristul la tine julit in genunchi ? Il speli cu apa curata si sapun, ii trantesti eventual putina betadina si un pansament (inutil in marea majoritate a cazurilor), ii spui sa fie mai atent data viitoare ca nah, doare, si il trimiti inapoi la joaca. Sau il lasi sa-si planga lacrimile de durere, ca daca-i spui ca o sa treaca, nu va trece mai repede si nici nu va durea mai putin. O sa aiba grija viata, prin institutiile prin care se va perinda, sa il invete si anatomia genunchiului, si faptul ca antiinflamatoarele sunt un dezastru pentru organism, si ca genunchi este un substantiv comun, de gen masculin etc. Singurul rezultat SIGUR al unei asemenea demonstratii enciclopedice este acela ca bajibuzucul nu va ramane decat cu o foarte mare, extrem de mare doza de plictis.
Un alt dezavataj,
major si mult mai periculos decat plictisul simplu, este plictisul academic. Daca
il inveti sa citeasca si sa scrie de la patru ani, poti fi sigur ca nu va mai
da doi bani pe ce se intampla in clasa la scoala, ca va dobandi un nejustificat
complex de superioritate fata de copiii care fac lururile la randul lor, toate
astea concretizandu-se in note mai putin stralucite si, mai incolo, intr-o stima
de sine, paradoxal, scazuta. Totul plecand de la o intentie aparent laudabila.
Lasati-le, frate,
creierele sa ajunga odihnite la maturitate. Nu va mai rezolvati voi frustrarile
prin intermediul lor. Am auzit
chestii cutremuratoare : copii care in clasa intaia fac meditatii la trei
materii. Atentie, nu ma refer
la activitati extra scolare optionale, nu. Ci la meditatii adevarate !
Orice mi-ar spune oricine, nu este normal. Este o bataie de joc la adresa
copilului, a trupului sau si a copilariei sale. Asta doar pentru ca un tata si
o mama sa poata declara, pisati pe ei de mandrie parinteasca, al nostru este olimpic la patru materii.
