Posted on

Orange Romania – lamentabil

Ar fi trebuit sa rezolv o problema extrem de simpla cu ajutorul cuiva de la Orange Romania. Doar ca nu s-a putut. Este atat de complicat sa fii client Orange, incat abia astept sa se termine perioada contractuala, sa pot pleca fugind la Vodafone.

Dupa ce mi-am exprimat telefonic nemultumirea, intr-un mod extrem de elegant dealtfel, nu mica mi-a fost mirarea sa gasesc pe mail un customer satisfaction survey. Am tras aer in piept, mi-am amintit de perioada mea de hatereala de pe facebook, si l-am completat si pe asta. La final, am fost gratulat cu mesajul de mai jos. Stiu ca nu se vede bine, dar sunteti deja obisnuiti cu formularile astea de toata jena, in care cineva iti spune in termeni foarte diplomatici ca il doare in cur de tine 🙂

Hai sa vedem daca parerea mea chiar conteaza… Va tin la curent! (de parca v-ar pasa anyway!)

Posted on

Parenting – al doilea sfat

Al doilea sfat, continuarea postarii mele de ieri, este unul simplu si, iarasi, de bun simt : nu incercati sa ii invatati TOTUL pana implinesc zece ani. Este imposibil. Asta una la mana. Doi la mana, vi-i indepartati.

Aceleasi personaje ca ieri. Tatal, un tip cu sertarase. Citit. Emotii, zero. Daca inchizi ochii in timp ce vorbeste cu fii-su, parca asculti teleenciclopedia. Si ma indoiesc ca este ceva natural la el, pentru ca a fost crescut intr-o casa de oameni normali. Dar a invatat asta la cacaturile alea de cursuri de parenting la care a participat, in timp ce ala mic era lasat cu zilele pe la bunici…

Ca sa dau un exemplu concret : daca ala mic se loveste la genunchi sa zicem, incepe o predica de treisutepatruzecimilioane cuvinte, pornind de la anatomia genunchiului si pana la efectele adverse ale antiinflamatoarelor care ar putea alina o eventuala durere a acestei articulatii. Totul trecand prin analiza morfologica a cuvantului in sine, etimologia sa, dar si conotatiile posibile ale numitului substantiv. Evident, nu il acuz pe cumnata-miu de rea credinta, departe de mine intentia, insa ma intreg daca isi da seama de inutilitatea demersului. Vine teroristul la tine julit in genunchi ? Il speli cu apa curata si sapun, ii trantesti eventual putina betadina si un pansament (inutil in marea majoritate a cazurilor), ii spui sa fie mai atent data viitoare ca nah, doare, si il trimiti inapoi la joaca. Sau il lasi sa-si planga lacrimile de durere, ca daca-i spui ca o sa treaca, nu va trece mai repede si nici nu va durea mai putin. O sa aiba grija viata, prin institutiile prin care se va perinda, sa il invete si anatomia genunchiului, si faptul ca antiinflamatoarele sunt un dezastru pentru organism, si ca genunchi este un substantiv comun, de gen masculin etc. Singurul rezultat SIGUR al unei asemenea demonstratii enciclopedice este acela ca bajibuzucul nu va ramane decat cu o foarte mare, extrem de mare doza de plictis.

Un alt dezavataj, major si mult mai periculos decat plictisul simplu, este plictisul academic. Daca il inveti sa citeasca si sa scrie de la patru ani, poti fi sigur ca nu va mai da doi bani pe ce se intampla in clasa la scoala, ca va dobandi un nejustificat complex de superioritate fata de copiii care fac lururile la randul lor, toate astea concretizandu-se in note mai putin stralucite si, mai incolo, intr-o stima de sine, paradoxal, scazuta. Totul plecand de la o intentie aparent laudabila.

Lasati-le, frate, creierele sa ajunga odihnite la maturitate. Nu va mai rezolvati voi frustrarile prin intermediul lor. Am auzit chestii cutremuratoare : copii care in clasa intaia fac meditatii la trei materii. Atentie, nu ma refer la activitati extra scolare optionale, nu. Ci la meditatii adevarate ! Orice mi-ar spune oricine, nu este normal. Este o bataie de joc la adresa copilului, a trupului sau si a copilariei sale. Asta doar pentru ca un tata si o mama sa poata declara, pisati pe ei de mandrie parinteasca, al nostru este olimpic la patru materii.

Posted on

Mama idiotilor este intotdeauna gravida

Am citit si mi s-a facut rau.

La fel ca indeed mult preafericitul Daniel, care a rezolvat toate problemele enoriasilor si a purces sa isi faca birou de sute de milioane de euro (recte si-a tras catedrala pentru a mantui neamul…), tot asa si lupta anti-coruptie poate sa ia sfarsit acum, ca au ridicat-o pe o madam secretara de la o scoala pentru ca lua doua sute de euro pe “admitere”.

Bine ca am arestat-o pe asta, ca doar ea mai ramasese…

Asadar, aceasta este stirea care m-a dat pe spate…

Am învins corupția. Reținere spectaculoasă în București
Posted on

Aveam 26 ani cand s-a nascut Mara

Aveam 26 ani cand s-a nascut Mara. La minte, eram de 16. Cu alte cuvinte, un copil care a crescut un alt copil. Care a crescut aproape impreuna cu copilul sau. Deci este evident ca am facut greseli. Multe si mari. Si des. Nu am avut parte de cursuri de parenting. Doar ce am auzit de la altii sau ce am invatat de la parinti. Mint. Am avut si o carte despre copii, scrisa de Dr. Spock – Ingrjirea sugarului si copilului. Plus cursurile de pediatrie ale Sandei. Si cam atat.

Nu doar noi eram asa. Cam toti parintii pe care i-am cunoscut in parc erau mai mult sau mai putin in aceeasi situatie. Ii cresteam pe pitci vazand si facand. Sigur, erau si indrumarile medicilor, dar acestea erau chestiuni mai degraba tehnice. In rest, mergeam foarte mult pe bun simt. Noroc cu Sanda, ca este medic, caci au fost situatii limita, putine, dar au fost, in care nu m-as fi descurcat singur. Sau m-as fi descurcat, insa rezultatele ar fi fost dezastruoase.

Anii ai trecut ca nouri lungi pe sesuri, cum spune poetul care scrie poezii dragute (asa-i zice Mara lui Eminescu), unele greseli au trecut neobservate, altele au lasat urme, altele urmeaza sa lase urme. Mai mult sau mai putin adanci, unele mai vizibile, altele nu. Dar urme.

Una peste alta, am crescut un copil sanatos, voios, responsabil si cu scaun la cap. Are meseria ei, este pe propriile-i picioarele, traieste cum si unde si-a dorit inca din adolescenta si, cel mai important lucru, a iesit de sub fustele maica-sii de la optsprezece ani, cand a plecat de acasa, la studii. Eu am iesit abia pe la 45, si nici atunci complet.

Dar nu despre Mara sau despre noi vreau sa vorbesc, ci despre niste chestii aberante ale parenting-ului de azi, chestii la care asist, fara sa comentez, de cativa ani incoace. Nu o sa le iau pe rand, caci sunt multe. Imi voi permite, insa, sa dau niste sfaturi. Nu am pretentia ca detin adevarul absolut, insa legea bunului simt ma face sa cred ca ceva dreptate tot am.

  1. A-i lasa sa aleaga in orice situatie nu este normal
    1. Aici ne lovim de eterna aberatie nu vreau sa-i frang aripile. Daca il pui sa stea la masa intr-un loc anume nu inseamna ca ii frangi aripile. Nu este nimeni obligat sa se plieze pe dorinta unui copil de trei, patru, cinci sau nu stiu cati ani, doar pentru ca muschiu’ lui  vrea sa stea intr-un anume loc sau faca ceva anume. Dupa cum nu-i stirbesti cu nimic personalitatea daca il obligi sa nu plescaie in timp ce  mananca. Nu o sa faca nimeni terapie pentru ca a fost invatat sa manance frumos. Imi amintesc si acum o situatie care m-a scos din sarite big time acum un an si cateva luni, de ziua sora-mii. L-am sunat pe al meu cumnat, ca sa-i spun la multi ani pentru nevasta-sa, recte sora-mea. Nu stiu ce m-a mancat in fund, ca sora-mea nu o suna niciodata pe Sanda ca sa-i spuna la multi ani de ziua mea. In fine… Deci, il sun, ii urez la multi ani si imi spune ca este cu ala mic in oras. Fireste, cer sa vorbesc si cu piticu’, sa-i urez de bine pentru maica-sa. La care, cumnata-miu, foarte senin, imi raspunde stai sa vad daca vrea asta mic sa vorbeasca cu tine. Mai, manca-ti-as sufletul lui matalica… Daca ii spuneam eu asa ceva sora-mii cand voia sa vorbeasca cu Mara, iar astalalta refuza, ma chema mama la ordin, nu alta. Ca, cum ti-ai crescut copilul, ca ce, ea face ce vrea ? Si mi-a sarit sparnelul… Nu stiu daca pe buna dreptate sau nu, insa mi-a cam sarit. Dar a sarit undeva in interior. Si acolo a ramas, ca la sora-mea situatia este un pic mai complicata si nu vreau sa-i creez probleme.

(va urma… candva!)

Posted on

Grecia – ultima zi

Mâine plecăm. A fost al patrulea sejur în acest hotel. Ne-am simțit de fiecare dată atât de bine aici, totul este atât de curat și de frumos, încât de ce am fi schimbat? Problemă este că nu stai doar în hotel, singur cuc. Trebuie să mai și ieși, să te invârți pe o străduță, alea, alea. Iar aici este buba. Hanioti este un sătuc mic, mic de tot. Îl stiu deja pe de rost. Îl știm pe de rost. Cu mare parere de rău, dar cred că vacanța care se încheie mâine va fi si ultima aici. Totul este frumos, plajele sunt splendide, iar despre mare ce să mai spun? O adevărată piscină în aer liber cât vezi cu ochii. Dar de patru ori, ajunge!

Renaissance Hotel Resort, Hanioti, 2019

O să îmi lipsească porțiile imense de la Pharos, restaurantul pescăresc pentru care am tot revenit aici, o să-mi lipsească divina cafea grecească de la hotel. Dar asta este, mai sunt si alte locuri de văzut pe lumea asta.

Revin cu fotografii de îndată ce ajung acasă.

Posted on

Lumina de Balta Albă

Lumina de Balta Albă a începutului anilor 70 m-a făcut să urăsc lumina puternică și albă.

După ce ne-au demolat casa de pe strada Theodor Speranția, ne-am mutat la bloc. Aleea Fetești, blocul F10. Cartierul abia ce fusese terminat. Totul era beton, totul era tras la ață. Cu greu puteai găsi un fir de verdeață pe aleile dintre blocuri, mai puțin în celebrul parc numit de cei ai locului Livada cu Nuci, în fața școlii generale nr.149, unde am început să scriu și să citesc.

Ne jucăm printre puținele mașini și în fața scării, astfel încât să fim întotdeauna în raza vizuală a bunicilor, bunici care, acum îmi dau seama, trăiau tragedia strămutării de la curte în cutiile de beton gri și cu un pregnant aer industrial.

Vara era cel mai rău, căci nu tu umbră, deci nu tu răcoare. Iar verile de atunci nu erau mult mai răcoroase decât cele de acum. Cum ieșeai din bloc, te întâmpina peisajul dezolant al unor paralelipipede triste, dogorând în căldura soarelui. Totul era ca într-o fotografie alb negru. Poate frumos intr-un album foto, însă teribil de trist. Eram copil, nu aveam niciun termen de comparație, dar și așa, tot ce mă înconjura îmi părea trist, mort.

De atunci nu mai suport lumina puternică. De atunci nu mai suport căldura și senzația că sunt un mic burete ambulant. Lumea îmi spune frate, ești nebun? Cum să nu-ți placă în Grecia? Ba imi place Grecia, frate, dar imi place Grecia de după asfințit.

Posted on

Balaur de foc

Pun pariu cu oricine că dacă trăia în Hanioti și nu la Arles, pe Van Gogh tot l-ar fi înnebunit lumina asta albă, tăioasă și topitoare, iar urechea-i dreaptă tot soarta aia sângerândă ar fi avut.

Posted on

O canapea

Așa cum spunea șefu’ la băieții veseli, adică nenea Freud, uneori o canapea este DOAR o canapea.

Alteori, nu!

Canapeaua este nouă, iar parchetul pe care șade are cincizeci de ani și o singură rașchetare la activ. L-am lăsat în culorile dobândite peste ani pentru a nu-i ascunde vârsta.

Când mergi pe el, scârțâie și geme precum o slujnică sub povara țăvilor cu musaca cărate cu obidă de la bucătărie spre sufragerie, dar își face treaba.

Posted on

Grecia – ziua 2

Primul lucru pe care îl remarc, este faptul că toți chelnerii din Hanioti sunt greci, și nu români sau de alte naționalități, așa cum se întâmpla in urmă cu zece ani sau mai mult. Criza le-a băgat puțin mințile în cap și acceptă acum joburi care înainte erau câh puah pentru ei. Însă damfurile în cap tot le-au rămas. Te privesc de sus, greu le smulgi un parakalo după un ef haristo politicos și spus cu zâmbetul pe buze. A propos de zâmbet… nici nu se pune problema. Sunt băieții de o seriozitate care frizează proasta creștere. Dar, in fine, noroc cu caracatița și calamarul, noroc cu Retsina și tzatziki-ul, care, ele, sunt la fel de gustoase ca întotdeauna.

Gata, de la anul, Portugalia, frate! Prea mult souvlaki strică…