O canapea

Așa cum spunea șefu’ la băieții veseli, adică nenea Freud, uneori o canapea este DOAR o canapea.

Alteori, nu!

Canapeaua este nouă, iar parchetul pe care șade are cincizeci de ani și o singură rașchetare la activ. L-am lăsat în culorile dobândite peste ani pentru a nu-i ascunde vârsta.

Când mergi pe el, scârțâie și geme precum o slujnică sub povara țăvilor cu musaca cărate cu obidă de la bucătărie spre sufragerie, dar își face treaba.

Grecia – ziua 2

Primul lucru pe care îl remarc, este faptul că toți chelnerii din Hanioti sunt greci, și nu români sau de alte naționalități, așa cum se întâmpla in urmă cu zece ani sau mai mult. Criza le-a băgat puțin mințile în cap și acceptă acum joburi care înainte erau câh puah pentru ei. Însă damfurile în cap tot le-au rămas. Te privesc de sus, greu le smulgi un parakalo după un ef haristo politicos și spus cu zâmbetul pe buze. A propos de zâmbet… nici nu se pune problema. Sunt băieții de o seriozitate care frizează proasta creștere. Dar, in fine, noroc cu caracatița și calamarul, noroc cu Retsina și tzatziki-ul, care, ele, sunt la fel de gustoase ca întotdeauna.

Gata, de la anul, Portugalia, frate! Prea mult souvlaki strică…

Grecia

După o pauză de câțiva ani, Grecia din nou. Același sat, același hotel. Pentru că nu ne plac surprizele, dar mai ales pentru un extraordinar restaurant de pește și fructe de mare.

Nu mai este la fel de cald precum în Iulie sau August, este mult mai gol decât vara, căci a început școala cam peste tot in Europa și pentru că apa este la fel de calda și curată ca întotdeauna. Așadar, de ce sa ne refuzăm aceasta plăcere!

Totuși, ceva este diferit: este prima noastră vacanța la malul mării fără Mara din 1994 încoace … Senzația este bizară. Plăcută, dar și încărcată de nostalgie in același timp.

abjecție

mi se pare necesar să îți cunoști adversarii de gândire. de aceea, mai poposesc uneori pe blogurile unor personaje de tristă amintire, recte (sic!) adrian năstase și ion iliescu. nu des, dar mai poposesc. doar pentru a vedea cum pervertește puterea gândirea omului.

eram acum câteva minute pe blogul lui iliescu (btw, este in top 100 bloguri românești, chestie care spune multe despre sănătatea mintală a poporului ăsta, căci nu pot crede că il frecventează doar cei ca mine…) și am dat peste un articol care m-a facut să mă bucur ca am metoclopramid în sertarul cu medicamente.

pentru cei care au nevoie din când în când de o mică doză de abjecție intelectuală, îi invit să citească asta: https://ioniliescu.wordpress.com/2018/04/13/comunicat-de-presa-2/

au trecut aproape de treizeci de ani de la loviluția pe care ipchimenul a scăpat-o de sub control, aproape tot treizeci de ani de la fenomenul piața revoluției, iar băiatul ăsta nu poate gândi altfel decât în termeni de revoluționar/contra revoluționar. cred că face eforturi majore pentru a-și depăși condiția, însă nu te poți lupta cu natura. el așa a fost crescut, așa a fost condiționat să gândească, iar a-i cere să vadă lucrurile din altă perspectivă ar însemna să-l obligi să își revizuiască întreg sistemul axiologic.

lectură plăcută!

posibile metastaze

sunt impresionat de puzderia de analiști politici care a invadat România de câțiva ani încoace. tineri sau mai în vârsta, toți își varsă părerile pe sticlă sau hârtie, de parcă ar fi deținătorii adevărului absolut.

ăi de stânga jură pe madam Dăncilă, ăi de dreapta pe Barna. doar alb și negru, fără nunațe de gri.

una dintre părerile care circulă cu din ce în ce mai multă forță se referă la destrămarea PSD-ului, ca un eveniment fericit care ar putea blagoslovi România. eu nu sunt de această părere, chiar dacă disprețuiesc din toată inima acest partid și pe cei care, de-a lungul anilor, l-au condus. dezastrul în care se află acum țara se datorează în proporție de cel puțin șaizeci la sută mafiei jegoase, agramate si rău mirositoare pe care această adunătură de neispraviți a reușit să o creeze, bătându-și joc de buna credință a oamenilor simpli pe care se laudă că îi reprezintă.

însă dispariția de pe scena politică actuală a PSD ar împrăștia metastaze în toate partidele, pentru simplul motiv că reprezentanții PSD sunt precum celulele canceroase. nu se vor resemna, ci vor pătrunde în alte partide, care, cu timpul, ar începe să pută la fel de rău ca FSN-ul iliescian, curul de la care a început să putrezească România. la fel ca celulele caneroase, oamenii (sic!) aceștia ar reuși să invadeze organismele gazdă și le vor aduce moartea.

PSD-ul trebuie să rămână PSD. o tumoră malignă adânc înfiptă in carnea României. dar mai bine o tumoră malignă pe care o poți supraveghea și ține sub control, decât niște metastaze a căror proliferare nu poate fi oprită și care are un singur deznodământ. pieirea.

să ne aducem aminte…

să ne aducem aminte de un București al anilor 2000, dar care arăta exact ca acum mai bine de o jumătate de secol. și mă refer aici la o stradă din sectorul 1, care apărea pe site-ul Primăriei Capitalei drept renovată in 2005, dar care a început să arate civilizat abia prin 2010, cand a fost turnat asfalt și puse borduri.

cred că bucurestiivechisinoi.ro ar putea fi interesat!!!!!

mai jos, cateva poze din acele vremuri, pe care le-am trăit destul de noroios, aș putea spune.

București, Strada Nadeș, anul 2008, vara.
București, Strada Nadeș, anul 2008, vara. Fotografia originală

pepeni vindem…

Micuța vânzătoare de pepeni. București, anul 2008.

Brock

A fost odată Brock, un cățel neastâmpărat. Un schnauzer pitic cumpărat pe post de frate necuvântător pentru Mara. Un câine frumos, iubit de toată lumea, dar care și-a trăit viața chinuit de suferințe datorate unui imbecil de crescător avid de bani, care înțarcă puii la numai două săptămâni, astfel incât cățelele sale să poată face cât mai mulți bani. Iar de parcă înțăractul prea timpuriu nu ar fi de ajuns, după ce îi înțarcă le mai si dă hrană de adulți, ca să aibă multă proteină și sa nu li se înalțe puiuților pavilioanele urechilor. Un cretin șchiop, mic de statură și fiul de medic celebru.

Mai jos, Brock și Mara, pe când erau amândoi niște pui năzdrăvani. Mara tot năzdrăvană a rămas, dar Brock nu mai este.

trecut

sunt extrem de sensibil la trecerea timpului și mă desprind cu mare greutate de oameni, lucruri, locuri. tot ceea ce a trecut prin viața mea, bun sau rău, devine parte din mine, din devenirea mea. trăiesc greu despărțirile, un mic coșmar emoțional care mă bântuie, așadar, clipă de clipă. soluția ar fi să opresc timpul în loc. deci nu există soluție…

parte din viața mea a făcut, timp de mai bine de treizeci de ani, și casa socrilor mei. casă pe care am renovat-o, parțial, în 2017. nu am renunțat la tot ce era în casa, ci am păstrat elemente care să ducă acel loc mai departe în timp. am păstrat ușile interioare, feroneria, parchetul (cvasi intact, după mai bine de cincizeci de ani de utilizare intensivă și fără întreținere adecvată), si mozaicul de tip terazzo.

înainte de a ne apuca de lucru, am vrut ca Sanda, care a crescut în acea casă, să poată cuibări în amintirea sa urmele prafului care a văzut-o crescând și, mai apoi, plecând de acasă. fotografia de mai jos nu are altă valoare decât cea pur emoțională.

umbre

iubesc cățeii, însă mă jeneaza teribil de tare disconfortul pe care îl presupune plimbarea zilnică, indiferent de vremea pe care trebuie să o faci. cu toate acestea, iarna trecută am petrecut niscaiva seri interesante cu Splaia la locul de joaca de căței din spatele restaurantului Doina.

mai jos, patru dintre acestea!

contraste