de ce popă?

mă tot întreb cum de ajunge un bărbat să vrea să fie popă? mie, unul, mi se pare un act deliberat de emasculare. deliberat și public. adică ieși în stradă și strigi în gura mare că, gata, ți-ai tăiat singur coaiele pentru că îți este frică de viață. în mintea mea, un bărbat trebuie să ia viața de coarne, să se lupte, să arate că poate lăsa ceva după el. ceva cât de mic, dar CEVA. iar pentru asta trebuie să te zbați, să te lupți, să strângi din dinți. popii nu fac nimic din toate astea.

haideți să ne gândim: locul de muncă este asigurat, firma la care se angajează nu dă faliment în veci, șeful nu apare niciodată la locul de muncă, hainele îți sunt asigurate de firmă, casa la fel. pe lângă toate astea, bănuțul vine sigur si în cantități mari, fără negociere. nimeni nu se zgârcește la suferință sau la bucurie.

iar pe timpurile covidiene pe care le trăim, nici nu dai cu subsemnatul dacă organizezi pretreceri la birou, căci cine se pune cu popa? nu am auzit de vreun popă amendat pentru a fi permis mulțimii să se adune gloată în curtea bisericii, căci, nu-i așa, cele sfinte nu sunt aducătoare de boli! cinsprezece maneliști dacă se adună, e jale, sunt o sursă de infecție și trebuie amendați. dacă două sute de babe se îngrămădesc la pupat de moaște, aici e altă mâncare de pește. nu numai că sunt tolerate, dar chiar încurajate, căci, nu-i așa, cu cât mai vizibil îți manifești credința, cu atât mai sfânt ești perceput. iar pe cei sfinți, nici dracul nu-i amendează…

așadar, dragilor, abia acum îmi dau seama de ce vor unii bărbați (sic!) să devină popi: nu tu răspundere, nu tu griji, doar avantaje. m-am prins cam tarziu…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *