Mama idiotilor este intotdeauna gravida

Am citit si mi s-a facut rau.

La fel ca indeed mult preafericitul Daniel, care a rezolvat toate problemele enoriasilor si a purces sa isi faca birou de sute de milioane de euro (recte si-a tras catedrala pentru a mantui neamul…), tot asa si lupta anti-coruptie poate sa ia sfarsit acum, ca au ridicat-o pe o madam secretara de la o scoala pentru ca lua doua sute de euro pe “admitere”.

Bine ca am arestat-o pe asta, ca doar ea mai ramasese…

Asadar, aceasta este stirea care m-a dat pe spate…

Aveam 26 ani cand s-a nascut Mara

Aveam 26 ani cand s-a nascut Mara. La minte, eram de 16. Cu alte cuvinte, un copil care a crescut un alt copil. Care a crescut aproape impreuna cu copilul sau. Deci este evident ca am facut greseli. Multe si mari. Si des. Nu am avut parte de cursuri de parenting. Doar ce am auzit de la altii sau ce am invatat de la parinti. Mint. Am avut si o carte despre copii, scrisa de Dr. Spock – Ingrjirea sugarului si copilului. Plus cursurile de pediatrie ale Sandei. Si cam atat.

Nu doar noi eram asa. Cam toti parintii pe care i-am cunoscut in parc erau mai mult sau mai putin in aceeasi situatie. Ii cresteam pe pitci vazand si facand. Sigur, erau si indrumarile medicilor, dar acestea erau chestiuni mai degraba tehnice. In rest, mergeam foarte mult pe bun simt. Noroc cu Sanda, ca este medic, caci au fost situatii limita, putine, dar au fost, in care nu m-as fi descurcat singur. Sau m-as fi descurcat, insa rezultatele ar fi fost dezastruoase.

Anii ai trecut ca nouri lungi pe sesuri, cum spune poetul care scrie poezii dragute (asa-i zice Mara lui Eminescu), unele greseli au trecut neobservate, altele au lasat urme, altele urmeaza sa lase urme. Mai mult sau mai putin adanci, unele mai vizibile, altele nu. Dar urme.

Una peste alta, am crescut un copil sanatos, voios, responsabil si cu scaun la cap. Are meseria ei, este pe propriile-i picioarele, traieste cum si unde si-a dorit inca din adolescenta si, cel mai important lucru, a iesit de sub fustele maica-sii de la optsprezece ani, cand a plecat de acasa, la studii. Eu am iesit abia pe la 45, si nici atunci complet.

Dar nu despre Mara sau despre noi vreau sa vorbesc, ci despre niste chestii aberante ale parenting-ului de azi, chestii la care asist, fara sa comentez, de cativa ani incoace. Nu o sa le iau pe rand, caci sunt multe. Imi voi permite, insa, sa dau niste sfaturi. Nu am pretentia ca detin adevarul absolut, insa legea bunului simt ma face sa cred ca ceva dreptate tot am.

  1. A-i lasa sa aleaga in orice situatie nu este normal
    1. Aici ne lovim de eterna aberatie nu vreau sa-i frang aripile. Daca il pui sa stea la masa intr-un loc anume nu inseamna ca ii frangi aripile. Nu este nimeni obligat sa se plieze pe dorinta unui copil de trei, patru, cinci sau nu stiu cati ani, doar pentru ca muschiu’ lui  vrea sa stea intr-un anume loc sau faca ceva anume. Dupa cum nu-i stirbesti cu nimic personalitatea daca il obligi sa nu plescaie in timp ce  mananca. Nu o sa faca nimeni terapie pentru ca a fost invatat sa manance frumos. Imi amintesc si acum o situatie care m-a scos din sarite big time acum un an si cateva luni, de ziua sora-mii. L-am sunat pe al meu cumnat, ca sa-i spun la multi ani pentru nevasta-sa, recte sora-mea. Nu stiu ce m-a mancat in fund, ca sora-mea nu o suna niciodata pe Sanda ca sa-i spuna la multi ani de ziua mea. In fine… Deci, il sun, ii urez la multi ani si imi spune ca este cu ala mic in oras. Fireste, cer sa vorbesc si cu piticu’, sa-i urez de bine pentru maica-sa. La care, cumnata-miu, foarte senin, imi raspunde stai sa vad daca vrea asta mic sa vorbeasca cu tine. Mai, manca-ti-as sufletul lui matalica… Daca ii spuneam eu asa ceva sora-mii cand voia sa vorbeasca cu Mara, iar astalalta refuza, ma chema mama la ordin, nu alta. Ca, cum ti-ai crescut copilul, ca ce, ea face ce vrea ? Si mi-a sarit sparnelul… Nu stiu daca pe buna dreptate sau nu, insa mi-a cam sarit. Dar a sarit undeva in interior. Si acolo a ramas, ca la sora-mea situatia este un pic mai complicata si nu vreau sa-i creez probleme.

(va urma… candva!)

Grecia – ultima zi

Mâine plecăm. A fost al patrulea sejur în acest hotel. Ne-am simțit de fiecare dată atât de bine aici, totul este atât de curat și de frumos, încât de ce am fi schimbat? Problemă este că nu stai doar în hotel, singur cuc. Trebuie să mai și ieși, să te invârți pe o străduță, alea, alea. Iar aici este buba. Hanioti este un sătuc mic, mic de tot. Îl stiu deja pe de rost. Îl știm pe de rost. Cu mare parere de rău, dar cred că vacanța care se încheie mâine va fi si ultima aici. Totul este frumos, plajele sunt splendide, iar despre mare ce să mai spun? O adevărată piscină în aer liber cât vezi cu ochii. Dar de patru ori, ajunge!

Renaissance Hotel Resort, Hanioti, 2019

O să îmi lipsească porțiile imense de la Pharos, restaurantul pescăresc pentru care am tot revenit aici, o să-mi lipsească divina cafea grecească de la hotel. Dar asta este, mai sunt si alte locuri de văzut pe lumea asta.

Revin cu fotografii de îndată ce ajung acasă.

Lumina de Balta Albă

Lumina de Balta Albă a începutului anilor 70 m-a făcut să urăsc lumina puternică și albă.

După ce ne-au demolat casa de pe strada Theodor Speranția, ne-am mutat la bloc. Aleea Fetești, blocul F10. Cartierul abia ce fusese terminat. Totul era beton, totul era tras la ață. Cu greu puteai găsi un fir de verdeață pe aleile dintre blocuri, mai puțin în celebrul parc numit de cei ai locului Livada cu Nuci, în fața școlii generale nr.149, unde am început să scriu și să citesc.

Ne jucăm printre puținele mașini și în fața scării, astfel încât să fim întotdeauna în raza vizuală a bunicilor, bunici care, acum îmi dau seama, trăiau tragedia strămutării de la curte în cutiile de beton gri și cu un pregnant aer industrial.

Vara era cel mai rău, căci nu tu umbră, deci nu tu răcoare. Iar verile de atunci nu erau mult mai răcoroase decât cele de acum. Cum ieșeai din bloc, te întâmpina peisajul dezolant al unor paralelipipede triste, dogorând în căldura soarelui. Totul era ca într-o fotografie alb negru. Poate frumos intr-un album foto, însă teribil de trist. Eram copil, nu aveam niciun termen de comparație, dar și așa, tot ce mă înconjura îmi părea trist, mort.

De atunci nu mai suport lumina puternică. De atunci nu mai suport căldura și senzația că sunt un mic burete ambulant. Lumea îmi spune frate, ești nebun? Cum să nu-ți placă în Grecia? Ba imi place Grecia, frate, dar imi place Grecia de după asfințit.

Balaur de foc

Pun pariu cu oricine că dacă trăia în Hanioti și nu la Arles, pe Van Gogh tot l-ar fi înnebunit lumina asta albă, tăioasă și topitoare, iar urechea-i dreaptă tot soarta aia sângerândă ar fi avut.

O canapea

Așa cum spunea șefu’ la băieții veseli, adică nenea Freud, uneori o canapea este DOAR o canapea.

Alteori, nu!

Canapeaua este nouă, iar parchetul pe care șade are cincizeci de ani și o singură rașchetare la activ. L-am lăsat în culorile dobândite peste ani pentru a nu-i ascunde vârsta.

Când mergi pe el, scârțâie și geme precum o slujnică sub povara țăvilor cu musaca cărate cu obidă de la bucătărie spre sufragerie, dar își face treaba.

Grecia – ziua 2

Primul lucru pe care îl remarc, este faptul că toți chelnerii din Hanioti sunt greci, și nu români sau de alte naționalități, așa cum se întâmpla in urmă cu zece ani sau mai mult. Criza le-a băgat puțin mințile în cap și acceptă acum joburi care înainte erau câh puah pentru ei. Însă damfurile în cap tot le-au rămas. Te privesc de sus, greu le smulgi un parakalo după un ef haristo politicos și spus cu zâmbetul pe buze. A propos de zâmbet… nici nu se pune problema. Sunt băieții de o seriozitate care frizează proasta creștere. Dar, in fine, noroc cu caracatița și calamarul, noroc cu Retsina și tzatziki-ul, care, ele, sunt la fel de gustoase ca întotdeauna.

Gata, de la anul, Portugalia, frate! Prea mult souvlaki strică…

Grecia

După o pauză de câțiva ani, Grecia din nou. Același sat, același hotel. Pentru că nu ne plac surprizele, dar mai ales pentru un extraordinar restaurant de pește și fructe de mare.

Nu mai este la fel de cald precum în Iulie sau August, este mult mai gol decât vara, căci a început școala cam peste tot in Europa și pentru că apa este la fel de calda și curată ca întotdeauna. Așadar, de ce sa ne refuzăm aceasta plăcere!

Totuși, ceva este diferit: este prima noastră vacanța la malul mării fără Mara din 1994 încoace … Senzația este bizară. Plăcută, dar și încărcată de nostalgie in același timp.

abjecție

mi se pare necesar să îți cunoști adversarii de gândire. de aceea, mai poposesc uneori pe blogurile unor personaje de tristă amintire, recte (sic!) adrian năstase și ion iliescu. nu des, dar mai poposesc. doar pentru a vedea cum pervertește puterea gândirea omului.

eram acum câteva minute pe blogul lui iliescu (btw, este in top 100 bloguri românești, chestie care spune multe despre sănătatea mintală a poporului ăsta, căci nu pot crede că il frecventează doar cei ca mine…) și am dat peste un articol care m-a facut să mă bucur ca am metoclopramid în sertarul cu medicamente.

pentru cei care au nevoie din când în când de o mică doză de abjecție intelectuală, îi invit să citească asta: https://ioniliescu.wordpress.com/2018/04/13/comunicat-de-presa-2/

au trecut aproape de treizeci de ani de la loviluția pe care ipchimenul a scăpat-o de sub control, aproape tot treizeci de ani de la fenomenul piața revoluției, iar băiatul ăsta nu poate gândi altfel decât în termeni de revoluționar/contra revoluționar. cred că face eforturi majore pentru a-și depăși condiția, însă nu te poți lupta cu natura. el așa a fost crescut, așa a fost condiționat să gândească, iar a-i cere să vadă lucrurile din altă perspectivă ar însemna să-l obligi să își revizuiască întreg sistemul axiologic.

lectură plăcută!