Parenting – al doilea sfat

Al doilea sfat, continuarea postarii mele de ieri, este unul simplu si, iarasi, de bun simt : nu incercati sa ii invatati TOTUL pana implinesc zece ani. Este imposibil. Asta una la mana. Doi la mana, vi-i indepartati.

Aceleasi personaje ca ieri. Tatal, un tip cu sertarase. Citit. Emotii, zero. Daca inchizi ochii in timp ce vorbeste cu fii-su, parca asculti teleenciclopedia. Si ma indoiesc ca este ceva natural la el, pentru ca a fost crescut intr-o casa de oameni normali. Dar a invatat asta la cacaturile alea de cursuri de parenting la care a participat, in timp ce ala mic era lasat cu zilele pe la bunici…

Ca sa dau un exemplu concret : daca ala mic se loveste la genunchi sa zicem, incepe o predica de treisutepatruzecimilioane cuvinte, pornind de la anatomia genunchiului si pana la efectele adverse ale antiinflamatoarelor care ar putea alina o eventuala durere a acestei articulatii. Totul trecand prin analiza morfologica a cuvantului in sine, etimologia sa, dar si conotatiile posibile ale numitului substantiv. Evident, nu il acuz pe cumnata-miu de rea credinta, departe de mine intentia, insa ma intreg daca isi da seama de inutilitatea demersului. Vine teroristul la tine julit in genunchi ? Il speli cu apa curata si sapun, ii trantesti eventual putina betadina si un pansament (inutil in marea majoritate a cazurilor), ii spui sa fie mai atent data viitoare ca nah, doare, si il trimiti inapoi la joaca. Sau il lasi sa-si planga lacrimile de durere, ca daca-i spui ca o sa treaca, nu va trece mai repede si nici nu va durea mai putin. O sa aiba grija viata, prin institutiile prin care se va perinda, sa il invete si anatomia genunchiului, si faptul ca antiinflamatoarele sunt un dezastru pentru organism, si ca genunchi este un substantiv comun, de gen masculin etc. Singurul rezultat SIGUR al unei asemenea demonstratii enciclopedice este acela ca bajibuzucul nu va ramane decat cu o foarte mare, extrem de mare doza de plictis.

Un alt dezavataj, major si mult mai periculos decat plictisul simplu, este plictisul academic. Daca il inveti sa citeasca si sa scrie de la patru ani, poti fi sigur ca nu va mai da doi bani pe ce se intampla in clasa la scoala, ca va dobandi un nejustificat complex de superioritate fata de copiii care fac lururile la randul lor, toate astea concretizandu-se in note mai putin stralucite si, mai incolo, intr-o stima de sine, paradoxal, scazuta. Totul plecand de la o intentie aparent laudabila.

Lasati-le, frate, creierele sa ajunga odihnite la maturitate. Nu va mai rezolvati voi frustrarile prin intermediul lor. Am auzit chestii cutremuratoare : copii care in clasa intaia fac meditatii la trei materii. Atentie, nu ma refer la activitati extra scolare optionale, nu. Ci la meditatii adevarate ! Orice mi-ar spune oricine, nu este normal. Este o bataie de joc la adresa copilului, a trupului sau si a copilariei sale. Asta doar pentru ca un tata si o mama sa poata declara, pisati pe ei de mandrie parinteasca, al nostru este olimpic la patru materii.

Aveam 26 ani cand s-a nascut Mara

Aveam 26 ani cand s-a nascut Mara. La minte, eram de 16. Cu alte cuvinte, un copil care a crescut un alt copil. Care a crescut aproape impreuna cu copilul sau. Deci este evident ca am facut greseli. Multe si mari. Si des. Nu am avut parte de cursuri de parenting. Doar ce am auzit de la altii sau ce am invatat de la parinti. Mint. Am avut si o carte despre copii, scrisa de Dr. Spock – Ingrjirea sugarului si copilului. Plus cursurile de pediatrie ale Sandei. Si cam atat.

Nu doar noi eram asa. Cam toti parintii pe care i-am cunoscut in parc erau mai mult sau mai putin in aceeasi situatie. Ii cresteam pe pitci vazand si facand. Sigur, erau si indrumarile medicilor, dar acestea erau chestiuni mai degraba tehnice. In rest, mergeam foarte mult pe bun simt. Noroc cu Sanda, ca este medic, caci au fost situatii limita, putine, dar au fost, in care nu m-as fi descurcat singur. Sau m-as fi descurcat, insa rezultatele ar fi fost dezastruoase.

Anii ai trecut ca nouri lungi pe sesuri, cum spune poetul care scrie poezii dragute (asa-i zice Mara lui Eminescu), unele greseli au trecut neobservate, altele au lasat urme, altele urmeaza sa lase urme. Mai mult sau mai putin adanci, unele mai vizibile, altele nu. Dar urme.

Una peste alta, am crescut un copil sanatos, voios, responsabil si cu scaun la cap. Are meseria ei, este pe propriile-i picioarele, traieste cum si unde si-a dorit inca din adolescenta si, cel mai important lucru, a iesit de sub fustele maica-sii de la optsprezece ani, cand a plecat de acasa, la studii. Eu am iesit abia pe la 45, si nici atunci complet.

Dar nu despre Mara sau despre noi vreau sa vorbesc, ci despre niste chestii aberante ale parenting-ului de azi, chestii la care asist, fara sa comentez, de cativa ani incoace. Nu o sa le iau pe rand, caci sunt multe. Imi voi permite, insa, sa dau niste sfaturi. Nu am pretentia ca detin adevarul absolut, insa legea bunului simt ma face sa cred ca ceva dreptate tot am.

  1. A-i lasa sa aleaga in orice situatie nu este normal
    1. Aici ne lovim de eterna aberatie nu vreau sa-i frang aripile. Daca il pui sa stea la masa intr-un loc anume nu inseamna ca ii frangi aripile. Nu este nimeni obligat sa se plieze pe dorinta unui copil de trei, patru, cinci sau nu stiu cati ani, doar pentru ca muschiu’ lui  vrea sa stea intr-un anume loc sau faca ceva anume. Dupa cum nu-i stirbesti cu nimic personalitatea daca il obligi sa nu plescaie in timp ce  mananca. Nu o sa faca nimeni terapie pentru ca a fost invatat sa manance frumos. Imi amintesc si acum o situatie care m-a scos din sarite big time acum un an si cateva luni, de ziua sora-mii. L-am sunat pe al meu cumnat, ca sa-i spun la multi ani pentru nevasta-sa, recte sora-mea. Nu stiu ce m-a mancat in fund, ca sora-mea nu o suna niciodata pe Sanda ca sa-i spuna la multi ani de ziua mea. In fine… Deci, il sun, ii urez la multi ani si imi spune ca este cu ala mic in oras. Fireste, cer sa vorbesc si cu piticu’, sa-i urez de bine pentru maica-sa. La care, cumnata-miu, foarte senin, imi raspunde stai sa vad daca vrea asta mic sa vorbeasca cu tine. Mai, manca-ti-as sufletul lui matalica… Daca ii spuneam eu asa ceva sora-mii cand voia sa vorbeasca cu Mara, iar astalalta refuza, ma chema mama la ordin, nu alta. Ca, cum ti-ai crescut copilul, ca ce, ea face ce vrea ? Si mi-a sarit sparnelul… Nu stiu daca pe buna dreptate sau nu, insa mi-a cam sarit. Dar a sarit undeva in interior. Si acolo a ramas, ca la sora-mea situatia este un pic mai complicata si nu vreau sa-i creez probleme.

(va urma… candva!)